Lansare Deliric x Silent Strike

Pentru ultimele concerte, m-am agitat să merg cu o oră chiar mai devreme să prind loc, să fie totul ok, atmosferă alea alea. Mare greșeală ... după ce că am mai stat o oră în plus să intru, am mai și ațipit puțin în compania DJilor care puneau același beat la infinit, așa că am decis să nu mai fac asta. Și ce să vezi ... mare greșeală. Când am ajuns la Arene la 23 30 ... cortul era ocupat 2 spre 3 sferturi, lume care aștepta la garderobă, lume care era afară ... lume care nu intrase deja ...
Am reușit să mă infiltrez printre primele rânduri, dar ... nu știu de ce, toată lumea avea în jur de 1,75-1,80+ ... ceea ce a fost traumatizator pentru mine, pentru că trebuia să mă chinui să văd printre capetele lor(de acum în colo ... revin la planul inițial).
Oare mi se pare mie sau negrii chiar știu să facă atmosferă? Am observat asta la Live Festival cu Jeru The Damaja, unde singurul lui scop era să comunice cu publicul și să transmită un vibe super bun. Același lucru l-am observat și la Tripple 2(bine...poate nu chiar atât de proeminent acest scop, dar a existat), dar cel mai important lucru pentru mine a fost momentul în care au cântat piesa Nikeys. Așa ceva ... eram în extaz, am ținut-o pe repeat a doua zi de dimineață până seară.

Recunosc cu mâna pe inimă că îmi plac câteva piese de la Deliric și CTC, dar nu atât de profund încât să ascult zi și noapte. Și mai recunosc că de obicei, concertele au un mare impact asupra mea, impact care se concretizează într-o dragoste nebună pentru melodiile prezentate, tocmai de aceea prefer să filmez și să ascult acasă live-ul care m-a înnebunit total. Așa s-a întâmplat și aici cu toate piesele(pe care, din păcate n-am putut să le filmez).

Revenind la ceea ce contează de fapt, fetele de la Muse Quartet fac toți banii. Le-aș integra în orice show fără cea mai mică ezitare și efectul final cu siguranță ar fi WOW. Deliric, fleșcăit, nefleșcăit, a dat cu publicul de toți pereții, i-a(implicit pe mine) făcut să treacă prin toate stările, au cântat cu el, s-au bucurat cu el de tot momentul și aplauzele pentru munca depusă au rulat în continuu. Pe DOC l-a scos direct din tort și momentul s-a încins și mai mult și toată lumea era foarte energică, apoi Vlad Dobrescu a intrat și îți fugeau ochii ba în dreapta, ba în stânga, ba sus, ba jos, ba e acolo, ba nu mai e acolo. Este o adevărată provocare să-i urmărești pe șcenă atunci când sunt toți trei și au spațiu de desfășurare, pentru că sunt foarte plini de energie și prinși acolo și mamă, mamă. Au trișat de vreo 2 ori când tot făceau încheieri, dar reveneau și o luau iar de la capăt și iar lumea era băgată în priză și totul dădea o oarecare dependență. Și desigur, show-ul n-ar fi fost la fel fără mâna lui Silent Strike care are o mare parte din merite. 

Atmosfera a fost super blană, oameni faini cu bun simț și cu „porcul” pe ei. Mi-a părut rău când s-a terminat, voiam să mai ascult cel puțin încă atât.